Croitorasul cel istet

Croitorasul cel istet

de Fratii Grimm


        A fost odata ca niciodata o domnita si domnita asta era atat de fudula, ca nu-i mai intra nimeni in voie. si de se intampla sa vie vreun flacau in petit, il punea numaidecat sa-i ghiceasca vreo ghicitoare si de n-o putea dezlega, il arunca fara mila, batjocorindu-l in fel si chip. Trecura asa nenumarate randuri de petitori pe la curtea imparateasca si-n cele din urma, vazand ca n-o scoate cu nici unul la capat, domnita porunci sa se dea sfara-n tara ca se va marita cu acela care va fi in stare sa-i dezlege o ghicitoare si ca n-are decat sa pofteasca oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rand.

        Se gandira multi sa-si incerce norocul si-ntre ei iata ca s-au nimerit sa fie si trei croitori, pe care intamplarea ii adusese pe acelasi drum. Cand plecasera in petit, doi dintre ei, care erau mai marisori de ani, isi facusera socoteala ca asa cum nu dadusera niciodata gres cu acul, si doar era vorba de impunsaturi iscusite, nu jucarie! n-aveau sa dea gres nici acum, cand trebuia sa dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea isi dadu cu ideea ca de aici o sa-i vie si lui norocul, ca din alta parte, stia el bine, n-avea de unde sa-l astepte...

        Cei doi, vazand cate parale face, incercara sa-l povatuiasca:

        - Mai flacaule, mai bine ti-ai vedea de treaba si-ai sta frumusel acasa, ca asa, fara minte cum esti, tot n-ai s-ajungi la nimic!

        Dar te pui cu el! Avea inima usoara, de parca i-ar fi adus laude ca e cine stie ce istet, si le zise ca, de vreme cea clocit in minte gandul asta, n-o sa-l lase nici in ruptul capului si ca de gasit o sa gaseasca intr-un fel cum s-o scoata la capat. si-o porni la drum, plin de voiosie, de parca toata lumea era a lui.

        Cand ajunsera la curtea imparateasca, cei trei croitorasi trimisera vorba domnitei ca asteapta sa-i puna si pe ei la incercare cat mai degraba, intrucat ei sunt tocmai oamenii potriviti s-o dezlege, avand o minte atat de subtirica, c-ar putea-o trece cu usurinta prin urechea unui ac.

          in clipa cand se infatisara inainte-i, domnita intreba:

        - Am doua feluri de par in cap: de cate culori or fi?

        - Pai daca-i vorba numai p-atat, se grabi sa raspunda cel mai in varsta dintre croitori, apoi trebuie sa fie negru si alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului si-a sarii, de se cheama chiar asa: sare si piper.

           Dupa ce-i asculta raspunsul, domnita-i zise:

        - N-ai ghicit; sa vedem ce spune mijlociul.

          Al doilea fu incredintat c-o brodeste sigur si zise:

        - De nu e nici alb, nici negru, atunci de buna seama ca-i rosu si cafeniu, ca surtucul pe care-l poarta taica la sarbatori.

        - N-ai ghicit nici tu, raspunse domnita. Ia sa-l auzim pe praslea, ca, dupa nas, mi s-ar parea ca stie el ceva...

        Croitorasul nu lua in seama batjocura si, inaintand fara sfiala, grai:

        - Domnita are pe dup-o ureche un fir de par ca argintul si altul ca aurul si astea sunt cele doua feluri de par.

         Auzindu-l, domnita se ingalbeni ca sofranul si fu cat pe-aci sa lesine de spaima, caci croitorasul ghicise ceea ce ea credea ca nici un om de pe fata pamantului n-ar putea sa stie. Totusi, cerca sa se stapaneasca si, dupa ce-si mai veni in fire, zise:

        - Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu ma pot impotrivi... Dar vorba e ca doar cu atat n-o sa ma poti lua de nevasta si se cade sa te mai supun la o incercare! Jos in grajd am un urs. Sa dormi la noapte cu el si daca maine-n zori, cand m-oi trezi eu, te mai afli in viata, sa stii ca te iau de barbat. Dar in sinea ei se gandea asa: Las' ca ma descotorosesc eu de tine, procopsitule, ca din ghearele ursului pana acum n-a scapat nimeni cu zile!

         Dar croitorasul nu se inspaimanta defel, ci, dimpotriva, grai cu veselie:

        - Ciocul si norocul! Ca al de indrazneste si incearca inseamna ca pe jumatate a si castigat.

         De indata ce se lasa inserarea, il dusera pe croitoras in grajd, unde-si avea ursul culcusul. Cum il vazu, dihania vru sa se napusteasca asupra-i si sa-i dea una zdravana cu laba, de bun venit.

        - Hei, mai incet, mai incet, ursule, striga croitorasul. Ce te pripesti asa? Ca te-oi potoli eu, sa ma pomenesti!

          si ca si cand n-ar fi avut nici o grija si nu l-ar fi asteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar niste nuci si spargandu-le intre dinti incepu sa le rontaie miezul. Cand vazu asta ursul, i se facu pofta sa manance nuci. Croitorasul, care era un pisicher cum nu s-a mai vazut, baga mana-n buzunar si facandu-se, pasamite, ca-si uitase cum l-a primit ursul, ii intinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre...

        Ursul le vari in gura la iuteala, dar nu le putu sparge, oricat inclesta el din masele, si se cazni de-l trecura zeci de sudori.

        Poftim, gandi el despre dansul, ditamai namila si mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nuca! Iar croitorasul ii zise, ca si cand n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treaba:

        - Na, sparge-mi si nucile mele! Vai de tine, mai, ursule, il infrunta croitorasul, ai o gura cat o sura si niste masele cat dintii greblei, da' degeaba, ca nu esti in stare sa spargi niste nuci... Lua pietrele si se prefacu ca le baga-n gura, dar cum era iute de mana, le schimba c-o nuca si, trosc! o sparse intre dinti...

        - Ia sa mai incerc si eu o data, zise atunci ursul, inciudat si rusinat in acelasi timp. Cand ma uit la tine cum le spargi, mi se pare ca-i lucru lesne, dar mai adineauri era cat pe-aci sa-mi iasa falca din loc de-atata cazna.

         Croitorasul ii intinse iar o mana de pietre si ursul crasca din masele, dand sa le sparga, de sareau scantei, dar tot degeaba...

        Flacaul nostru nu lua in seama de era ursul suparat ori ba, ca vesel nu prea cred eu sa fi fost dupa o asemenea ocara, si-si vedea de treaba lui.

        Mai lasa el sa treaca un timp si dupa aceea isi scoase o scripca de sub haina si si-o potrivi in barbie, sa cante din ea nitelus. Cand auzi ursul cantecul nu se mai putu stapani, de parca ii ardea jar sub talpi, si incepu sa-i traga o batuta, ca sarea cojocul pe el, nu altceva. si cum ii placuse tare mult cantecul, il intreba pe flacau:

        - Ia asculta, bre, e greu sa canti la dracia asta?

        - Da' de unde, i-o jucarie, ii raspunse croitorasul. Ia uita-te ici: cu stanga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcusul peste ele... si dupa aia cantecul izvoraste singur din scripca, sa-ti ciulesti urechile si sa-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!

        - Tare mult mi-ar place sa deprind si eu mestesugul asta, zise ursul, ca sa nu mai am nevoie de-un scripcar, cand mi-o veni chef sa joc, ci sa-mi cant singur... N-ai vrea sa ma-nveti?

        - Cum sa nu, bucuros, se grabi sa-i raspunda croitorasul, dar, mai inainte de toate, trebuie sa-mi dau seama de ai indemanare. si indemanarea asta dupa labe se vede; ia arata-mi-le! Olio, cata mai unghiile!         Trebuie sa ti le mai scurtez nitelus, ca altfel vatami strunele...

         De unde aduse o menghina, nu stiu, destul ca-l momi pe urs sa-si puna labele-n ea si stranse surubul, ca i se invinetira degetele de atata strans. Apoi ii spuse ursului, razandu-si de el:

        - Acu' asteapta pana ce-oi veni cu o foarfeca, ca doar nu-i zor!

          Ursul incepu sa mormaie si sa se zvarcoleasca de durere si ciuda, dar croitorasul nu-l lua in seama si-l lasa sa mormaie cat i-o placea, de parca n-ar fi fost langa el sa-l auda. isi potrivi intr-un colt o mana de paie si, culcandu-se pe ea, dormi fara grija pana a doua zi dimineata.

        Cand il auzi domnita pe urs mormaind, crezu ca mormaie si nu-si mai gaseste astampar de bucurie ca-i facuse croitorasului de petrecanie. A doua zi, in revarsatul zorilor, se scula vesela si fara griji, dar cand dadu sa se apropie de grajd, ce-i vazura ochii? Ghiujul de croitoras se hlizea la ea, teafar si nevatamat, de parca toata lumea era a lui si nu l-ar fi amenintat nicicand vreo primejdie. Acu', biata domnita ce putea sa mai zica?! Apucase de fagaduise in fata oamenilor c-o sa-l ia de barbat si n-avea cum sa-si mai calce cuvantul.

        imparatul dete porunca sa se aduca o caleasca si domnita se urca in ea, alaturi de croitoras. Vezi insa ca cei doi tovarasi ai croitorasului erau negri la inima si-l pizmuiau pe flacau pentru ca daduse peste un asemenea noroc si, mai inainte ca alaiul sa porneasca spre biserica, alergara in cea mai mare graba sa desfaca labele ursului din stransoare si-l lasara slobod.

        Ursul abia astepta clipa asta; turbat de manie, o lua la fuga, gafaind de sfortarea pe care o facea, ca sa ajunga din urma caleasca. si mormaia atat de grozav, ca domnita il auzi inca de departe si incepu sa tipe ingrozita:

        - Vai de mine si de mine, s-a luat ursul dupa noi si vrea sa te manance!

          Dar croitorasului nostru ce-i veni in gand? Sprinten cum era si usor, se lasa cu capu-n jos si intinzand picioarele afara, prin fereastra, si le impreuna de-ai fi zis ca sunt menghina. si striga la urs, din goana cailor:

        - Uite, vezi menghina? sterge-o, ori de nu, acu' iti prind labele intr-insa!

        Cand vazu ursul cum sta treaba, il apuca un carcel la inima si-o lua la fuga inapoi de-i sfaraiau calcaiele...

        Iar croitorasul nostru se duse in tihna la biserica, unde se cununa cu domnita. si traira fericiti impreuna, pana la adanci batraneti.

        Cine nu crede ce va zisei, sa dea pe loc un pitac, sa-i cumpar o poveste mai adevarata...






Croitorasul cel istet


Aceasta pagina a fost accesata de 3112 ori.
{literal} {/literal}