Pazitoarea de gaste

Pazitoarea de gaste

de Fratii Grimm

       Traia odata, demult de tot, o matusica batrana-batrana care-si ducea traiul tocmai in creierii muntilor, intr-un loc necalcat de picior omenesc. s-avea ea un bordei si un card de gaste, iar locul acela pustiu in care traia era inconjurat de o padure nemarginita.

        Batranica insa nu sedea numai acasa, ci in fiecare dimineata isi lua carja si-o pornea, sontac-sontac, in padure. Acolo, in padure, se apuca sa faca o multime de treburi, cum nu te-ai fi asteptat de la o femeie pe care o garbovisera anii: aduna iarba pentru gaste, culegea poame salbatice si, incarcata cu toata aceasta povara, o pornea incetisor spre casa.

        Cine ar fi vazut-o incarcata asa si-ar fi putut zice in sinea lui c-o sa cada, doborata de greutate, dar batranica era zdravana si ajungea in fiecare zi cu bine acasa. si daca se intampla sa se intalneasca cu vreun drumet, ii spunea cu blandete in glas:

        - Buna ziua, cumetre draga, frumoasa vreme mai e astazi! Da' ce te uiti asa? Te miri cum de pot cara-n spate atata iarba? Oare nu-i dat fiecaruia sa-si poarte povara-n spinare?

Vezi insa ca oamenilor nu le facea placere s-o intalneasca si se fereau din calea ei, facand un ocol. si daca se intampla ca vreun gospodar sa treaca cu feciorul lui pe langa dansa, odata il vedeai ca-i sopteste baiatului la ureche:

        - Fereste-te de baba asta, ai grija, ca-i o vrajitoare tare vicleana!

intr-o dimineata se intampla sa treaca prin acea padure un flacau tare frumusel. si-n timp ce mergea el asa, soarele stralucea in inalt, pasarile cantau pe intrecute, s-un vanticel racoros adia prin frunzis.

        S-ar spune ca intreaga fire era la fel ca si drumetul, plina de bucurie si de voiosie. in drumul lui, feciorul nu intalnise picior de om cand, deodata, numai ce-o vazu pe batrana stand in genunchi si cosind iarba. Pesemne ca venise cam de multisor acolo, ca sortul ii era plin cu iarba, iar alaturi mai avea doua cosuri cu mere si pere padurete.

        - Bine, matusica, da' cum poti sa cari toate astea singura? se mira flacaul.

        - Trebuie sa le car, voinice draga, raspunse ea. Odraslele de bogatasi n-au de ce sa se osteneasca asa, da' eu n-am incotro! Ca taranul are o vorba inteleapta: "Nu te uita inapoi ca ti s-a strambat spinarea, ca degeaba, te uiti!" si vazandu-l ca se opreste, batranica adauga: N-ai vrea sa ma ajuti? Ai inca spinarea dreapta cum e bradul si picioarele zdravene, asa ca n-are sa-ti fie greu. si nu te teme, ca coliba mi-e tare aproape, colo, in dosul muntelui. Nu-ti trebuie mult ca sa ajungi la ea...

Flacaului i se facu mila de batranica si-i spuse:

        - Bine, matusica, o sa-ti duc eu povara! Nu-i vorba ca-s fiu de nobil, da' uite c-o sa-ti arat ca stiu sa car la fel de bine ca si taranii...

        - Daca te incumeti sa-ncerci, atunci incearca! - spuse batranica. Da' sa stii ca vreo ora de drum tot o sa ai de facut. Da' ce importanta are asta pentru un voinic ca tine! si sa nu uiti ca trebuie sa cari si cosurile alea doua, cu mere si cu pere...

Cand auzi ca-i vorba de-o ora de mers, flacaul sovai oleaca, dar batranica nu-i mai dadu drumul, ci-i si puse in spinare legatura cu iarba si-n fiecare mana cate un cos.

        - Vezi ce usor e? zise ea.

        - Ba nu e usor deloc! raspunse flacaul.

si se stramba de durere, ca legatura era grea de parca ar fi avut in ea numai bolovani, iar merele si perele atarnau ca plumbul.

        - Of, nu mai pot sa suflu! se tangui el.

Flacaul vru sa-si dea jos povara, dar batranica nici nu vru sa auda de asa ceva.

        - Ia te uita, zise ea batjocoritoare, domnisorul nu vrea sa care ceea ce eu, o femeie batrana, am carat de atatea ori! Sa te lauzi vad ca stii, da' cand vine vorba de treaba serioasa, vrei sa dai bir cu fugitii, hai? Ei, domnisorule, cu mine nu-ti merge! Ce mai stai pe ganduri? intinde-o la drum, ca nu-ti ia nimeni legatura din spinare!

Cat timp a fost drumul drept, flacaul a purtat povara in spate destul de bine, dar cand au inceput sa urce muntele si pietrisul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parca ar fi fost insufletit, puterile nu-l mai ajutara. Sudoarea ii curgea garla pe frunte si i se scurgea pe spinare in broboane cand calde, cand reci.

        - Matusica, ma simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasa-ma sa ma odihnesc un pic, ca de nu, am sa cad din picioare!

        - Nici prin gand nu-mi trece! spuse batranica. Cand om ajunge acasa, o sa te odihnesti cat ai sa poftesti, da' acum porneste-o la drum!

        - Matusa, imi pare ca te cam intreci cu gluma! zise feciorul de vita aleasa. si, maniat la culme, vru sa zvarle din spinare povara. Dar oricat se suci si se rasuci, nu putu sa scape de ea...

in acest timp, batrana chicotea si topaia, plina de voiosie:

        - Nu te mania, draga domnisorule, ca te-ai rosit la fata ca o creasta de cocos!si nu mai fi nici nerabdator! Poarta-n spinare legaturica si cand om ajunge acasa, o sa-ti dau si un bacsis pe cinste!

        Acum, flacaul n-avea de ales si fu nevoit sa se supuna. si, taras-grapis, o lua pe urma batranei, vaicarindu-se la tot pasul. intre timp, batranica parea ca devine tot mai sprintena, iar povara flacaului se facea tot mai grea. si deodata, cand flacaul nici nu se astepta, baba facu un salt si, tusti!, sari pe legatura de fan si se cocota in varful ei. Ei, dragilor, cat era de sfrijita, atarna mai greu decat cea mai voinica femeie!

        Flacaului incepura sa-i tremure genunchii de-atata greutate, dar nu era chip sa se opreasca nici macar cat sa-si traga sufletul... De indata ce-l vedea ca se opreste, batranica il si lovea peste picioare c-o joarda sau cu un manunchi de urzici. Urca el muntele ca vai de el, si tocmai cand simtea ca-i sleit de oboseala si c-o sa pice jos, ajunse, in sfarsit, la coliba batranei.

        Cand o zarira pe batrana, un card de gaste isi desfacura aripile si, intinzandu-si gaturile, alergara s-o intampine, gagaind de zor. in urma lor, c-o nuielusa in mana, venea o cumatra mai in varsta, inalta si lata-n spate, cu o fata urata ca moartea.

        - Mama, ii spuse ea batranei, nu cumva ai patit ceva de-ai intarziat atat de mult?

        - N-am patit nimic, fetita mea, raspunse batrana. Dimpotriva, domnul asta a fost atat de binevoitor si mi-a dus povara. si, inchipuie-ti, cand m-am simtit obosita, m-a luat si pe mine-n carca! si asa s-a facut ca drumul nu mi s-a parut lung deloc, si-am fost veseli, si-am glumit tot timpul.

Cand isi termina vorbele, batrana se dadu jos din spinarea flacaului. Apoi ii lua si legatura din spate, si cosurile din maini si, privindu-l foarte prietenos, ii spuse:

        - Acum, asaza-te pe banca asta din fata usii si odihneste-te. ti-ai meritat pe deplin rasplata si n-o sa intarzii sa ti-o dau. Apoi grai catre pazitoarea gastelor: Du-te in casa, fata mea, ca nu se cade sa ramai singura cu un tanar! La urma urmelor, de ce sa pui untdelemn peste foc? Mai stii ca nu se indragosteste de tine?

        Flacaul lua seama la vorbele batranei, dar nu stiu daca sa planga sau sa rada. "Asa comoara, isi spuse el in sinea lui, chiar de-ar fi mai tanara cu vreo treizeci de anisori si tot nu mi-ar misca inima!"

        in acest timp, batrana isi alinta si-si mangaia gastele de parca ar fi fost copiii ei. Apoi, o chema pe fiica-sa si intrara-n casa. Flacaul se intinse pe banca, la umbra unui mar salbatic, si se uita in jur. Aerul era bland si molcom si cat vedeai cu ochii se intindea o pajiste verde, plina cu ghiocei, cimbrisor salbatic si zeci si zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul gradinii curgea un parau limpede precum clestarul, in care se rasfrangeau razele soarelui, si pe undele lui se preumblau in sus si-n jos gastele albe.

        "E foarte placut pe aici, se gandi el, da' sunt atat de trudit, ca de-abia imi tin ochii deschisi! N-ar fi rau de-as atipi un pic... Numai de n-ar veni un vant sa-mi spulbere picioarele, ca le simt moi si usoare ca iasca!"

Apoi, inchise ochii si adormi. Dormi el un pic si numai ce veni batrana sa-l trezeasca. si, zgaltaindu-l, ii spuse:

        - Scoala-te, ca aici nu mai poti ramane! Recunosc ca te-am facut sa-ti scoti oleaca sufletul pe urcusul acela, dar viata nu ti-ai pierdut-o. Iar acum am sa-ti dau rasplata. De bani sau de bunuri stiu ca n-ai ne­voie, asa ca o sa-ti daruiesc cu totul altceva.

si zicand aceasta, ii intinse un sipetel faurit dintr-un singur smarald.

        - Pastreaza-l bine, adauga ea, ca o sa-ti aduca mult noroc!

Flacaul sari in sus de bucurie si se simti iarasi in puteri si plin de voie buna. si dupa ce-i multumi batranei pentru dar, o porni la drum, fara ca macar sa arunce o privire catre fata babei. Merse el ce merse, cale lunga, nu gluma, si-n urechi tot ii mai venea din departare gagaitul vesel al gastelor.

        Flacaul fu nevoit sa rataceasca vreme de trei zile prin afundul acelui codru si-n cele din urma gasi un drumeag care-l scoase afara din padure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, si ajunse intr-o cetate mare. si cum nu cunostea pe nimeni, il dusera in palatul imparatesc, sa se infatiseze mariilor-lor. si asa se facu de intra el in sala tronului, unde imparatul si imparateasa sedeau pe jilturile domnesti, inconjurati de curteni. Flacaul inainta pana-n fata tronului si, lasandu-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipetelul de smarald si-l depuse la picioarele imparatesei. Maria-sa il ruga sa se ridice, iar el ii intinse sipetelul.

        Cum il deschise si privi in el, imparateasa se prabusi la pamant, fara simtire. Daca vazu maria-sa una ca asta, pe data porunci ca flacaul sa fie dus in temnita. Dar chiar in aceeasi clipa imparateasa deschise iarasi ochii si striga sa i se dea drumul, ca n-are nici o vina. Apoi, porunci ca toata lumea sa iasa afara, fiindca are o vorba de taina cu flacaul.

De indata ce imparateasa fu numai cu el, incepu sa planga amarnic si-i spuse:

        - La ce bun toate onorurile si stralucirea care ma inconjoara, daca-n fiecare dimineata ma trezesc cu inima grea si plina de durere! Am avut trei fiice, iar cea mai tanara era atat de frumoasa, ca toata lumea o privea ca pe o minune nemaivazuta. Era alba ca zapada, rosie ca marul parguit, iar parul ii stralucea ca razele de soare. Cand se intampla sa planga, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai margaritare si nestemate. si ce crezi, cand implini fata cincisprezece ani, imparatul trimise sa le cheme pe tustrele fetele sa se infatiseze mariei-sale, de fata cu toata curtea. Ar fi trebuit sa fii acolo, ca sa fi vazut ce ochi au cascat cu totii cand a intrat cea mai tanara: parea c-a rasarit soarele! si imparatul grai:

        - Fiicele mele, nu stiu cand imi va suna ceasul din urma si de aia vreau sa hotarasc astazi ce o sa primeasca fiecare dintre voi dupa moartea mea! stiu ca toate ma iubiti, dar aceleia care ma iubeste cel mai mult i se cuveni, pe drept, partea cea mai insemnata a imparatiei.

Atunci fiecare dintre fete ii spuse ca ea il iubeste cel mai mult.

        - Prea va pripiti cu raspunsul! grai imparatul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rand, sa-mi spuna cum ma iubeste? Dupa asta o sa-mi dau seama singur care dintre voi nutreste fata de mine cele mai alese sentimente.

si atunci spuse fata cea mare:

        - Eu il iubesc pe taica la fel ca pe zaharul cel mai dulce!

Iar a doua zise asa:

        - Eu il iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasa!

Vezi insa ca mezina tacea chitic.

Atunci maria-sa o intreba:

        - Da' tu, copila mea draga, ia spune-mi: cat de mult ma iubesti?

        - Nu stiu! raspunse fata. Dragostea ce ti-o port n-o pot asemui cu vreun lucru!

Dar imparatul nu se multumi cu raspunsul domnitei, ci starui ca fata sa-i arate negresit cat de mult il iubea. si-ntr-un sfarsit, ea spuse:

        - Oricat de buna ar fi o mancare, de nu-i sarata, nu-mi face nicio placere s-o gust. Eu il iubesc pe taica, asa cum iubesc sarea-n bucate!"

Cand auzi imparatul vorbele fetei, se manie foarte tare si spuse cu naduf:

        - Daca doar atat ma iubesti, cat sarea, apoi tot cu sare iti va fi rasplatita si dragostea!"

Apoi isi imparti imparatia intre cele doua fete mai mari, iar mezinei ii lega de spate un sac plin cu sare, si o alunga de la palat. Doi slujitori fura nevoiti s-o insoteasca pana-n adancul unei paduri salbatice. Ne-am rugat cu totii de maria-sa sa se indure si s-o ierte, dar n-a fost chip sa-l imblanzim.

        Nici nu se poate descrie in cuvinte cat a mai plans fata cand a fost obligata sa ne paraseasca... si tot drumul l-a presarat cu margaritare cate i-au curs siroaie din ochi.

        Putin dupa asta, imparatului i-a parut tare rau ca si-a pe­depsit fiica atat de crancen, si-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copila in toata padurea, dar nimeni n-a mai putut s-o gaseasca. Cand ma gandesc c-au sfisiat-o fiarele salbatice, nu mai stiu ce sa fac de mahnire...

        Cateodata ma mangai cu nadejdea ca mai e inca-n viata, ca s-a aciuat in vreo pestera sau ca a gasit adapost la niscaiva oameni milostivi. Cand am deschis sipetelul dumitale de smarald si-am gasit inauntru un margaritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ti poti da seama cat de mult mi s-a tulburat inima si mi-a sangerat! Parca as fi vazut-o iarasi in fata, varsand lacrimi amare ca trebuie sa plece! Spune-mi, cum ai ajuns in stapanirea acestui sipetel?

        Flacaul de vita aleasa prinse a povesti in ce chip il primise de la batrana ce traia-n codrul de necuprins. si mai adauga ca baba nu i s-a parut a fi o femeie cumsecade, fiindca se vedea din toate purtarile ei ca e o vrajitoare. Cat despre domnita, nici nu-i fusese dat s-o vada si nici nu auzise despre ea nimic!

        Dupa ce-si termina flacaul povestirea, imparatul si imparateasa luara hotararea sa plece spre acel codru si sa incerce sa vorbeasca cu batrana. in sinea lor gandeau ca acolo unde a fost gasit margaritarul, vor putea afla vesti si despre fiica lor...

        Acum, trebuie sa va spun ca-n acest timp batrana statea in coliba ei si torcea la roata de tors. Se intunecase de-acum si un vreasc, care abia mocnea in vatra, imprastia o lumina slaba.

        Deodata, de afara se auzi o larma mare: se intorceau gastele de la pascut si scoteau gagaiturile lor ragusite. Putin dupa aceea, intra-n casa si fata si-i dadu binete maica-si. Batrana insa de-abia ii raspunse si se multumi sa dea doar din cap de cateva ori.

        Fata se aseza langa ea si, luandu-si roata de tors, incepu sa rasuceasca firul atat de sprinten, de parca ar fi fost in anii fragezi ai tineretii. Statura ele asa cam vreo doua ceasuri bune, fara sa scoata vreun cuvant, si-n timpul asta numai cele doua roti de tors isi vorbeau, inganandu-se...

        in cele din urma, ceva se auzi fosnind pe la fereastra si doi ochi ca para se holbara inauntru. Era o bufnita batrana care striga de trei ori: "uhu-huu!" Batrana ridica privirea de la roata de tors si apoi spuse:

        - E timpul, fetito, sa te duci sa-ti vezi de treburi!

Auzind-o, fata isi lasa lucrul si iesi afara. incotro se indrepta oare? O lua peste camp si merse departe, tot mai departe, pana cand ajunse intr-o vale larga. si intr-un sfarsit, se opri la un izvor langa care se inaltau trei stejari batrani.

        intre timp, luna iesise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, si era atata lumina, ca puteai zari si un ac. si, ce sa vezi, odata isi scoase fata de pe fata pielea cea vesteda si, aplecandu-se la izvor, incepu sa se spele... Cand fu gata, muie si pielea in apa si apoi o intinse pe iarba, sa se usuce si sa se albeasca la lumina lunii.

        Ei, dragilor, cat de schimbata era acum fata! Asa ceva nu v-a fost voua dat sa vedeti niciciodata! Cand lasa sa-i cada coada de par cenusiu, odata se revarsa pe umeri un par balai ca razele de soare. si era atat de bogat parul acesta nou, ca o invalui toata, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, stralucitori ca stelele de pe cer si obrajii trandafirii, ca floarea de mar.

        Vezi insa ca fata cea frumoasa era tare mahnita. si, asezandu-se pe marginea fantanii, incepu sa planga amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi si se rostogolea printre valurile bogate de par balai, pana picau la pamant...

        Astfel sedea ea acolo, si multa vreme ar fi ramas asa, adancita-n mahnirea ei, daca in ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Asa o spaima o cuprinse pe fata ca, tremurand ca frunza, o lua la goana spre casa. Se nimeri ca tocmai atunci batrana statea-n prag si fata vru sa-i povesteasca ceea ce i se intamplase, dar batrana rase usurel si-i spuse prietenos:

        - stiu tot, fata mea!

Apoi o duse in odaie si aprinse alt vreasc. Dar nu se mai aseza la roata de tors, ci scoase o matura si incepu sa mature presurile si sa frece dusumeaua c-o carpa.

        - Totul trebuie sa fie curat ca lacrima si-n cea mai mare ordine! grai ea catre fata.

        - Bine, mama, vru sa stie fata, da' de ce incepi treaba la o ora asa de tarzie? Ce-ai de gand?

        - Da' ce ora este? intreba batrana.

        - Nu-i inca miezul noptii, raspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.

        - Oare nu te-ai gandit, continua batrana, ca se iplinesc trei ani de cand ai venit la mine? A trecut timpul cat ti-a fost ingaduit sa stai aici si de-acum nu mai putem ramane impreuna.

Cand o auzi ce spune, fata se inspaimanta grozav si incepu sa se vaicareasca:

        - Vai, draga mama, vrei sa ma izgonesti? Unde sa ma duc? Ca doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care sa ma indrept! Am facut mereu tot ce mi-ai cerut si niciodata n-ai fost nemultumita de mine. Nu ma izgoni de-aici!

Vezi insa ca batrana nu vru sa-i dezvaluie fetei ce o astepta...

        - Eu mai raman aici o vreme, ii spuse ea fetei, da', cand o fi sa plec, trebuie sa las casa curata... si-acum, nu ma mai bodogani, ca ma incurci la lucru! Iar in privinta ta, fii fara nici o grija, o sa gasesti un acoperis sub care sa te poti adaposti, si-o sa fii multumita cu simbria pe care ti-o vor da.

        - Atunci spune-mi numai ce s-a intamplat! starui mai departe fata.

        - Un singur lucru iti spun: sa nu ma mai stingheresti de la treaba! Hai, inceteaza odata cu intrebarile si du-te in odaia ta! Ia-ti pielea cea vesteda de pe obraz si imbraca-ti rochia de matase pe care-o purtai cand ai venit aici. si-apoi ramai in camera ta si asteapta pana ce te-oi chema!

si-acum, dragilor, sa ne intoarcem iarasi la imparatul si imparateasa care au plecat, impreuna cu flacaul de vita aleasa, s-o caute pe batrana ce-si ducea viata-n pustietatea aceea necalcata de picior omenesc.

        Au mers ei ce-au mers, cale lunga, nu saga, si-n timpul noptii s-a intamplat ca flacaul sa se rataceasca de ceilalti si sa porneasca singur mai departe. in ziua urmatoare, i se paru ca se afla pe drumul cel bun si merse fara intrerupere, pana ce se intuneca. Apoi se urca intr-un copac si se gandi sa-si petreaca noaptea acolo, fiindca ii era teama sa nu se rataceasca si mai rau, daca o merge pe bezna.

        intre timp, aparu si luna si incepu sa-si arunce razele pe pamant. si-n lumina aceea numai ce zari o faptura, coborand dinspre munte. N-avea in mana nici o nuielusa, dar, din toata infatisarea ei, flacaul isi dadu repede seama ca era pazitoarea de gaste pe care o vazuse in coliba batranei.

        - Heeii! Heeiii! striga el. Uite-o ca vine incoace! Pe legea mea, daca pun mana pe una din vrajitoare, n-o sa-mi scape nici cealalta...

Dar nu mica ii fu mirarea cand o vazu cum se apropie de izvor si-si smulge pielea cea vesteda de pe fata si incepe sa se spele. si cum i se mai revarsa pe umeri parul de aur! si era atat de frumoasa, ca nimeni alta pe lume!

        Flacaul abia indraznea sa rasufle, ca nu cumva fata sa ia seama ca e cineva prin apropiere. si ca s-o poata privi mai bine, isi lungi gatul printre frunzare si-si bucura ochii cu privelistea aceea nemaivazuta. Dar fie ca se aplecase prea mult, fie ca alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodata si-n aceeasi clipa fata isi puse din nou pe fata pielea cea vesteda si fugi de acolo ca o caprioara.

        si cum se acoperise si luna cu un nor, se lasa deodata bezna, fata se facu nevazuta, de parca o inghitise noaptea. De indata ce n-o mai zari, flacaul se dadu jos din copac si alerga dupa ea cat il tineau picioarele. Alerga el ce alerga si deodata i se paru ca desluseste prin intuneric doua fapturi care inaintau prin valea aceea. Erau imparatul si imparateasa, care zarisera de departe lumina de la coliba batranei si se indreptau intr-acolo.

        Flacaul le povesti ceea ce vazuse la izvor, iar mariile-lor nu se mai indoira catusi de putin ca era vorba despre fiica lor cea pierduta. si, cu inima plina de bucurie si de incredere, purcesera mai departe si in curand ajunsera la cascioara. Ceea ce vazura mai intai fu cardul de gaste care dormeau nemiscate de jur-imprejurul colibei, cu capul ascuns intre pene...

        Se uitara ei inauntru, pe fereastra, si-o vazura pe batrana torcand linistita. Dadea din cap toata vremea, cum fac batranii, si-si vedea de lucrul ei, fara sa arunce o privire nici in dreapta, nici in stanga. in odaie era atat de curat, de parca ar fi locuit in ea niste spiridusi care n-aveau pic de colb pe incaltari... Pe fiica lor insa n-o vazura! Catara ei o vreme la toate astea, dar, in cele din urma, isi luara inima-n dinti si batura usurel in geam. Batrana parea ca-i asteapta si, sculandu-se in picioare, le striga foarte prietenoasa:

        - Intrati inauntru, ca eu va cunosc!

Dupa ce pasira in odaie, batrana le spuse:

        - N-ar fi trebuit sa bateti un drum atat de lung, de n-ati fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastra, care e atat de buna si de dragalasa! Nu-i vorba ca ea n-a patimit cu nimic, ca-n acesti trei ani de zile a pazit doar gastele si inima ei neprihanita n-a fost intinata de nici un rau. Dar voi ati fost pedepsiti indeajuns si ati trait tot timpul numai cu spaima ca v-a pierit copila.

Apoi se duse la usa celeilalte odai si striga:

        - Vino incoace, fetita mea!

Deodata se deschise usa si domnita aparu in vesmintele ei de matase, cu parul de aur revarsandu-i-se pe umeri si cu ochii stralucitori, de parca ar fi fost o zana... Ea se indrepta catre parintii ei si, luandu-i de dupa gat, ii coplesi de sarutari. si nu se putura stapani sa nu verse lacrimi tuspatru, ca si flacaul era langa ei. Cand dadu cu ochii de el, fata se rosi toata ca un mac si nici ea nu stiu de ce anume.

Deodata imparatul spuse:

        - Copila mea draga, imparatia am impartit-o celor doua surori ale tale, asa c-as voi sa stiu ce-ti doreste inima, ca sa-ti dau din celelalte avutii pe care le am!

        - Fata n-are nevoie de nimic, zise batrana, ca-i daruiesc toate lacrimile pe care le-a varsat din pricina voastra si toate sunt mai curate si mai frumoase decat margaritarele care se gasesc in apele marilor si au mai mult pret decat toata imparatia mariei-tale! Iar ca rasplata pentru munca ei din acesti trei ani, ii daruiesc cascioara mea.

        Dupa ce rosti aceste cuvinte, batrana se facu nevazuta. si numai ce prinsera zidurile sa trosneasca si cand se uitara, cascioara se prefacuse intr-un palat maret, si-n sala cea mare era intinsa o masa imparateasca, si-o droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tavile incarcate de bunataturi...

        Apoi domnita cea frumoasa s-a maritat cu flacaul acela de vita aleasa si s-au statornicit la palat. Acolo au trait in fericire si buna intelegere, pana la adanci batraneti. Acum, nu sunt sigur de tot, da' cred ca gastele cele albe ca zapada, care traiau pe langa cascioara, nu erau de fapt gaste adevarate, ci fete...

        si nimeni nu trebuie sa-i ia in nume de rau batranei ca le adusese la ea sa le ocroteasca si sa le scape de urgia unui blestem. Acum, cand se risipise vraja, isi luasera si ele infatisarea omeneasca si ramasera pe langa domnita cea tanara ca s-o slujeasca cu credinta.

        Da' ceea ce stiu fara tagada e ca batranica nu era o vrajitoare, cum credea lumea, ci o femeie inteleapta si priceputa, care facea numai bine. si se vede ca tot ea fusese cea care, inca din leagan, ii daruise domnitei darul de a varsa margaritare in loc de lacrimi.





Pazitoarea de gaste


Aceasta pagina a fost accesata de 3703 ori.
{literal} {/literal}